Amurg. Un loc pe malul lacului. Un motor și o fată pozând discret în jurul lui. Un clișeu? Poate. Dar, uneori, chiar și clișeele pot ascunde sâmburele lor de profunzime, dacă ai timpul și răbdarea să îl descoperi.
Totul a pornit de la un simplu film.
- Ai văzut 3 metri deasupra cerului?, mă întrebase ea, cu câteva zile în urma. Este filmul meu preferat. Cred ca l-am văzut de nu știu câte ori.
- Parcă era ceva mai vechi, spaniol, cu Mario Casas, încerc eu să îmi aduc aminte.
Ea imi confirmă, zâmbind. Apoi îmi povestește despre film. Despre povestea de dragoste. Despre drama despărțirii. Despre implicare, dar și despre golul pe care îl simți în stomac când pierzi pe cineva.
Și, auzind-o povestind, mă încearcă un sentiment ciudat. Sentimentul că, la un moment dat, nu mai vorbește despre film, ci chiar despre ea, despre propriile povești și trăiri. Iar eu am impresia că, în sfârșit, aud o limbă pe care o înțeleg din nou. Un om normal, autentic, vorbind o limbă normală, simplă, despre viață si sentimente, cu emoții normale și firești, fără divagații ciudate despre forțe din univers și energii obscure. Fără clișee din cărțile de dezvoltare personală, atât de la modă.
Un film, o poză și un amurg. Un loc pe malul lacului. Un motor și o fată pozând discret în jurul lui. Un clișeu? Poate. Dar, uneori, în contextul potrivit, poate acel clișeu devine de fapt autenticul, cântărind mai mult decât o unicitate promovată sau vândută la fiecare colț.
