O văd înconjurată de copiii de la spitalul Robănescu. Copii internați cu diverse afecțiuni copii, cu probleme grave, copii care stau uneori între aceiași pereți săptămâni întregi.
Dar, pentru câteva ore, când Georgia, împreună cu Asociația Revoluția Poveștilor, îi vizitează, viața lor se schimbă. Aproape ca prin magie, privirile se luminează, durerile dispar și speranța și bucuria ocupă locul deznădejdii.
- Cum reușești, Georgia? Ce te motivează, unde găsești atâtea resurse, pe lângă job și restul programului încărcat, să te ocupi periodic și de acțiunile din spitale?
Zâmbește timid și aproape că se rușinează.
- Păi nu mi se pare că fac prea mult. Mi-aș dori să fac mult mai mult. Dar nu pot face totul singură, din păcate. Voluntari vin și pleacă. Unii vin o singură dată. Alții vin constant, însă uneori ne lovim de protocoale, birocrația din spatele acțiunilor, care nu se vede întotdeauna și multe alte piedici. Dar eu sunt de părere că, pentru acești copii, merită orice sacrificiu.
Optimismul ei mă cucerește. De undeva de foarte departe, copilul din mine care cunoscuse pentru atâta timp tristețea saloanelor de spital, își recapătă optimismul. Și, ca o punte peste timp, parcă însuși prezentul devine brusc mai luminos, căpătând alt sens.
